Soluții/strategii neconvenționale pentru orașele/comunitățile mici
Publicăm un prim articol, realizat de Cristina Tăbăcaru, dedicat dezvoltării comunitare.
Orașele și comunitățile mici se confruntă cu diverse probleme care ar trebui rezolvate, sunt necesare implementarea de măsuri capabile să remedieze problemele și să permită unui oraș mic, să concureze mai eficient cu marile orașe ca locuri de viața și de activitate au în vedere aspectele de dezvoltarea a unor specializări prin exploatarea avantajelor naturale și istorice.
Capacitatea oraşelor mici de a se dezvolta depinde şi este influenţată atât de factorii endogeni, cât şi exogeni. Teoria privind dezvoltarea economică locală propune, în funcţie de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, două tipuri de abordări şi anume: pe de-o parte se consideră că concentrarea pe capacitatea locală (localizare, dotare infrastructurală, resurse umane, etc.) conduce la o dezvoltare durabilă, iar pe de altă parte, se consideră că creşterea economică a oraşelor mici este influenţată de factori exogeni (declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, potenţialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influenţă, etc.). Este recunoscut că oraşele mici sunt puternic supuse efectelor regionale şi nu numai consecinţelor evoluţiilor locale.
Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea şi se confruntă şi în prezent planificarea regională este creşterea necontrolată a oraşelor mari (metropolizarea) şi combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităţilor economice şi populaţiei în marile centre urbane. Prin sprijinirea şi consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcţii ale acesteia, oraşele mici par a îndeplini un rol important în deconcentrarea activităţilor economice şi a populaţiei din marile oraşe, constituind în acelaşi timp un element vital al oricărui sistem urban.
Dezvoltarea oraşelor mici poate influenţa atragerea populaţiei rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activităţi non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migraţiei asupra oraşelor mai mari. Prin influenţele teritoriale pe care le au, oraşele mici pot asigura o dezvoltare proporţională a sistemului de aşezări, aducând în acelaşi timp beneficii şi în ce priveşte limitarea migraţiilor definitive. Strategiile de echilibrare a sistemelor urbane naţionale urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaţionat dintre urbanizare şi migraţie.
Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbări de natură structurală a sectorului agricol şi atenuarea rolului tradiţional agricol al oraşelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice şi reducerea costurilor transportului, au condus la slăbirea diferenţiată a interdependenţelor dintre oraşele mici şi zonele rurale adiacente, la creşterea competiţiei dintre oraşe printr-o mai mare distanţare dintre oraşele mari şi cele aflate pe treptele ierarhice inferioare ale sistemelor urbane. Totodată, o mare parte din oraşele mici au fost afectate de fenomenul de declin urban (shirinking cities), care se manifestă prin declin economic, creşterea şomajului, migraţia populaţiei, scăderea populaţiei. Pe de altă parte, schimbările structurale pot conduce şi la noi oportunităţi de creştere economică pentru anumite oraşe mici, prin specializarea flexibilă şi integrarea în sistemele urbane.
Problema esenţială care se pune în cazul definirii şi identificării oraşelor mici este de a determina care sunt criteriile care definesc şi individualizează oraşele mici în cadrul ansamblului oraşelor. Altfel spus: care sunt caracteristicile care le diferenţiază de celelalte oraşe ale sistemului urban?
De cele mai multe ori, oraşele mici nu sunt definite ca entităţi specifice ale sistemului urban naţional. Majoritatea ţărilor folosesc o definiţie pentru noţiunea de oraş (administrativă, morfologică sau funcţională), dar nu au o definiţie suplimentară şi precisă pentru diferitele categorii de oraşe: mici, mijlocii sau mari. În cele mai multe cazuri există o înţelegere tacită a noţiunii de oraş mic, aceasta desemnând oraşele care nu se încadrează zonelor metropolitane sau marilor oraşe (ESPON, 2006).
În principal oraşele mici au fost identificate de către diferite ţări folosind pe de-o parte criterii cantitative (ex. numărul populaţie), iar pe de altă parte criterii calitative (pe baza funcţiilor pe care le îndeplineşte pentru spaţiul înconjurător).
În cele mai multe ţări, oraşele mici sunt delimitate faţă de celelalte categorii de oraşe din sistemul urban folosind criteriului mărimii demografice (taliei). Numărul populaţiei este, de regulă, criteriul cel mai folosit pentru separarea oraşele mici de celelalte categorii din reţeaua urbană şi identificarea lor drept categorie distinctă a sistemului urban.
În afara criteriului privind numărul de locuitori care identifică oraşele mici, există şi o altă metodologie şi un alt criteriu de definire şi identificare a oraşelor mici. Această modalitate calitativă de identificare şi definire a oraşelor mici pune accent pe semnificaţia şi rolul pe care acestea, prin funcţiile pe care le îndeplinesc, le poate juca pentru teritoriul adiacent. Din această perspectivă, criteriul folosit pentru definirea oraşului este centralitatea, identificându-se astfel centrele cu mai multă sau puţină importanţă funcţională pentru spaţiul adiacent (ESPON, 2006). Principiul centralităţii se bazează pe cunoscuta teorie a locurilor centrale elaborată de geograful german Walter Christaller în anul 1933 care a formalizat relaţia dintre numărul populaţiei unui oraş şi gradul de specializare, numărul şi gama de funcţii îndeplinite.
Prin această modalitate de identificare, oraşul mic este considerat un loc unde sunt concentrate şi îndeplineşte o serie de funcţii (economice, culturale, politice administrative sau financiare) pentru teritoriul înconjurător, oraşul formând o combinaţie a acestor funcţii din care rezultă importanţa lor pentru teritoriu.
Această modalitate de definire a definire oraşelor accentuează rolul important al oraşelor în patternul funcţional al teritoriului naţional, şi cu precădere la zona lor de influenţă. Oraşele mici acţionează ca centre pentru asigurarea cu servicii, fie publice, fie private a zonelor rurale înconjurătoare.
Cel mai mare neajuns al acestei modalităţi de definire a oraşelor mici îl constituie faptul că localităţile urbane mici au poziţii diferite în structura sistemului urban. Ele sunt situate fie în marginea oraşelor mari, îndeplinind o serie de funcţiuni pentru acesta (localitate-dormitor, zonă de recreere, etc.), în acest caz ariile celor două oraşe suprapunându-se, fie într-o zona rurală, unde poate juca rolul de pol de dezvoltare pentru zona rurală.
Politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea acestor disparităţi, în special prin promovarea unei dezvoltării economice a regiunilor mai slab dezvoltate sau rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice (Polese M., 1999).
Politici şi strategii de dezvoltare regională. Statele din Europa de Vest au elaborat politici regionale încă de acum mai bine de 50 de ani, cu toate că anumite state din Europa Occidentală au promovat măsuri asemănătoare chiar din perioada interbelică, imediat după recesiunea economică generală din anii ’30 (Bachtler J. şi Yuill D., 2001). De-a lungul acestor ani politica regională şi-a schimbat „înfăţişarea” în privinţa obiectivelor, domeniului de aplicare, aspectelor care ţin de management şi administrare (guvernanţa) sau instrumentele, distingându-se mai multe perioade.
În viziunea lui Bachtler J. şi Yuill D., 2001, spre deosebire de vechea paradigmă, noua abordare a politici regionale are patru caracteristici importante:
Avantajele naturale și istorice ale orașelor mici sunt: resursele locale, calificarea forței de muncă, prezența unei universități și/sau a unui centru de cercetare, atracția mediului natural și a regiunilor înconjurătoare.
În practică, una dintre cele mai mari tentații care pot fi oferite de orașele mici este calitatea vieții în raport cu marile zone urbane.
Dezvoltarea infrastructurilor și a serviciilor necesare pentru a susține creșterea firmelor și a locurilor de muncă, include și creșterea posibilităților de educație și formare profesională cerute de industriile și serviciile locale.
Apoi se cere îmbunătățirea stabilimentelor culturale și de recreere pentru a spori atracția orașului.
Apoi se vor întări legăturile, cu orașele vecine cu scopul de a atinge un nivel al cererii suficient pentru a justifica dezvoltarea serviciilor și echipamentelor comune, incluzând legături de transport de mare viteză (autostrada, centura ocolitoare cu regim de autostradă, etc.)
Pentru întărirea capacității locale de planificare și de punere în practica a unei strategii de dezvoltare urbană se pot adopta măsuri și în ceea ce privește accesul la serviciile urbane: serviciile sanitare de calitate și accesibile, serviciile sociale, formarea profesională, comerțul en-detail și administrația publică.
O infrastructură de servicii de calitate este necesară în special în contextul unei populații îmbătrânite. Oamenii în vârstă au cereri specifice și repetate în privința sănătății și a altor servicii. Mobilitatea redusă a celor în vârstă este un argument în favoarea localizării anumitor servicii cât mai aproape de utilizatori.
O soluție neconvențională și inovatoare în micile orașe sunt realizarea unor spații de agrement și recreare în zone degradate pentru a reduce izolarea și pentru a îmbunătății imaginea zonei la nivelul contextului urban mai larg.
Cultura și diversitatea reprezintă domenii cheie ale competenței orașului. O viziune culturală pe termen lung poate fi o legătură esențială în planurile orașului pentru dezvoltare economică și socială. Prin urmare, unitățile și activitățile de cultură ar trebui să facă parte dintr-o abordare integrată a planificării orașului și regenerării urbane.
Asemenea mediului, amenajările culturale reprezintă un element cheie determinant al atractivității orașului. În special, o cultură diversă și vibrantă este un factor de localizare important pentru atragerea forței de muncă specializate și a industriilor creative. În plus, mândria locală, identitatea și imaginea pe care orașul o prezintă lumii sunt în mare parte determinate de calitatea scenei culturale locale. Cultura este importantă pentru toate orașele, dar în special pentru schimbarea imaginii de oraș degradat.
Universitățile sunt importante pentru formarea imaginii de marcă a orașului. O instituție universitară într-un oraș mic oferă mult mai multe șanse pentru dezvoltarea viitoare a orașului.
Festivalurile de muzică și expozițiile, evenimentele și acțiunile majore, precum și desemnarea ca oraș capitală a culturii pot, de asemenea, să transforme imaginea unui oraș pentru a concura cu marile orașe.
Cultura și diversitatea reprezintă domenii cheie ale competenței orașului. O viziune culturală pe termen lung poate fi o legătură esențială în planurile orașului pentru dezvoltare economică și socială. Prin urmare, unitățile și activitățile de cultură ar trebui să facă parte dintr-o abordare integrată a planificării orașului și regenerării urbane.
Asemenea mediului, amenajările culturale reprezintă un element cheie determinant al atractivității orașului. În special, o cultură diversă și vibrantă este un factor de localizare important pentru atragerea forței de muncă specializate și a industriilor creative. În plus, mândria locală, identitatea și imaginea pe care orașul o prezintă lumii sunt în mare parte determinate de calitatea scenei culturale locale. Cultura este importantă pentru toate orașele, dar în special pentru schimbarea imaginii de oraș degradat.
Festivalurile de muzică și expozițiile, evenimentele și acțiunile majore, precum și desemnarea ca oraș capitală a culturii pot, de asemenea, să transforme imaginea unui oraș pentru a concura cu marile orașe.
Orașele și comunitățile mici se confruntă cu diverse probleme care ar trebui rezolvate, sunt necesare implementarea de măsuri capabile să remedieze problemele și să permită unui oraș mic, să concureze mai eficient cu marile orașe ca locuri de viața și de activitate au în vedere aspectele de dezvoltarea a unor specializări prin exploatarea avantajelor naturale și istorice.
Capacitatea oraşelor mici de a se dezvolta depinde şi este influenţată atât de factorii endogeni, cât şi exogeni. Teoria privind dezvoltarea economică locală propune, în funcţie de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, două tipuri de abordări şi anume: pe de-o parte se consideră că concentrarea pe capacitatea locală (localizare, dotare infrastructurală, resurse umane, etc.) conduce la o dezvoltare durabilă, iar pe de altă parte, se consideră că creşterea economică a oraşelor mici este influenţată de factori exogeni (declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, potenţialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influenţă, etc.). Este recunoscut că oraşele mici sunt puternic supuse efectelor regionale şi nu numai consecinţelor evoluţiilor locale.
Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea şi se confruntă şi în prezent planificarea regională este creşterea necontrolată a oraşelor mari (metropolizarea) şi combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităţilor economice şi populaţiei în marile centre urbane. Prin sprijinirea şi consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcţii ale acesteia, oraşele mici par a îndeplini un rol important în deconcentrarea activităţilor economice şi a populaţiei din marile oraşe, constituind în acelaşi timp un element vital al oricărui sistem urban.
Dezvoltarea oraşelor mici poate influenţa atragerea populaţiei rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activităţi non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migraţiei asupra oraşelor mai mari. Prin influenţele teritoriale pe care le au, oraşele mici pot asigura o dezvoltare proporţională a sistemului de aşezări, aducând în acelaşi timp beneficii şi în ce priveşte limitarea migraţiilor definitive. Strategiile de echilibrare a sistemelor urbane naţionale urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaţionat dintre urbanizare şi migraţie.
Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbări de natură structurală a sectorului agricol şi atenuarea rolului tradiţional agricol al oraşelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice şi reducerea costurilor transportului, au condus la slăbirea diferenţiată a interdependenţelor dintre oraşele mici şi zonele rurale adiacente, la creşterea competiţiei dintre oraşe printr-o mai mare distanţare dintre oraşele mari şi cele aflate pe treptele ierarhice inferioare ale sistemelor urbane. Totodată, o mare parte din oraşele mici au fost afectate de fenomenul de declin urban (shirinking cities), care se manifestă prin declin economic, creşterea şomajului, migraţia populaţiei, scăderea populaţiei. Pe de altă parte, schimbările structurale pot conduce şi la noi oportunităţi de creştere economică pentru anumite oraşe mici, prin specializarea flexibilă şi integrarea în sistemele urbane.
Problema esenţială care se pune în cazul definirii şi identificării oraşelor mici este de a determina care sunt criteriile care definesc şi individualizează oraşele mici în cadrul ansamblului oraşelor. Altfel spus: care sunt caracteristicile care le diferenţiază de celelalte oraşe ale sistemului urban?
De cele mai multe ori, oraşele mici nu sunt definite ca entităţi specifice ale sistemului urban naţional. Majoritatea ţărilor folosesc o definiţie pentru noţiunea de oraş (administrativă, morfologică sau funcţională), dar nu au o definiţie suplimentară şi precisă pentru diferitele categorii de oraşe: mici, mijlocii sau mari. În cele mai multe cazuri există o înţelegere tacită a noţiunii de oraş mic, aceasta desemnând oraşele care nu se încadrează zonelor metropolitane sau marilor oraşe (ESPON, 2006).
În principal oraşele mici au fost identificate de către diferite ţări folosind pe de-o parte criterii cantitative (ex. numărul populaţie), iar pe de altă parte criterii calitative (pe baza funcţiilor pe care le îndeplineşte pentru spaţiul înconjurător).
În cele mai multe ţări, oraşele mici sunt delimitate faţă de celelalte categorii de oraşe din sistemul urban folosind criteriului mărimii demografice (taliei). Numărul populaţiei este, de regulă, criteriul cel mai folosit pentru separarea oraşele mici de celelalte categorii din reţeaua urbană şi identificarea lor drept categorie distinctă a sistemului urban.
În afara criteriului privind numărul de locuitori care identifică oraşele mici, există şi o altă metodologie şi un alt criteriu de definire şi identificare a oraşelor mici. Această modalitate calitativă de identificare şi definire a oraşelor mici pune accent pe semnificaţia şi rolul pe care acestea, prin funcţiile pe care le îndeplinesc, le poate juca pentru teritoriul adiacent. Din această perspectivă, criteriul folosit pentru definirea oraşului este centralitatea, identificându-se astfel centrele cu mai multă sau puţină importanţă funcţională pentru spaţiul adiacent (ESPON, 2006). Principiul centralităţii se bazează pe cunoscuta teorie a locurilor centrale elaborată de geograful german Walter Christaller în anul 1933 care a formalizat relaţia dintre numărul populaţiei unui oraş şi gradul de specializare, numărul şi gama de funcţii îndeplinite.
Prin această modalitate de identificare, oraşul mic este considerat un loc unde sunt concentrate şi îndeplineşte o serie de funcţii (economice, culturale, politice administrative sau financiare) pentru teritoriul înconjurător, oraşul formând o combinaţie a acestor funcţii din care rezultă importanţa lor pentru teritoriu.
Această modalitate de definire a definire oraşelor accentuează rolul important al oraşelor în patternul funcţional al teritoriului naţional, şi cu precădere la zona lor de influenţă. Oraşele mici acţionează ca centre pentru asigurarea cu servicii, fie publice, fie private a zonelor rurale înconjurătoare.
Cel mai mare neajuns al acestei modalităţi de definire a oraşelor mici îl constituie faptul că localităţile urbane mici au poziţii diferite în structura sistemului urban. Ele sunt situate fie în marginea oraşelor mari, îndeplinind o serie de funcţiuni pentru acesta (localitate-dormitor, zonă de recreere, etc.), în acest caz ariile celor două oraşe suprapunându-se, fie într-o zona rurală, unde poate juca rolul de pol de dezvoltare pentru zona rurală.
Politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea acestor disparităţi, în special prin promovarea unei dezvoltării economice a regiunilor mai slab dezvoltate sau rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice (Polese M., 1999).
Politici şi strategii de dezvoltare regională. Statele din Europa de Vest au elaborat politici regionale încă de acum mai bine de 50 de ani, cu toate că anumite state din Europa Occidentală au promovat măsuri asemănătoare chiar din perioada interbelică, imediat după recesiunea economică generală din anii ’30 (Bachtler J. şi Yuill D., 2001). De-a lungul acestor ani politica regională şi-a schimbat „înfăţişarea” în privinţa obiectivelor, domeniului de aplicare, aspectelor care ţin de management şi administrare (guvernanţa) sau instrumentele, distingându-se mai multe perioade.
În viziunea lui Bachtler J. şi Yuill D., 2001, spre deosebire de vechea paradigmă, noua abordare a politici regionale are patru caracteristici importante:
- are o sferă de cuprindere şi de acţiuni şi măsuri mult mai largă, acoperind mai multe sectoare: resurse umane, infrastructură, turism, mediu, etc.;
- se adresează tuturor regiunilor;
- presupune o abordare proactivă, răspunde provocărilor regionale;
- se elaborează şi implementează în parteneriat, cu implicarea tuturor actorilor relevanţi din domeniul public, privat şi al comunităţilor locale şi regionale.
Avantajele naturale și istorice ale orașelor mici sunt: resursele locale, calificarea forței de muncă, prezența unei universități și/sau a unui centru de cercetare, atracția mediului natural și a regiunilor înconjurătoare.
În practică, una dintre cele mai mari tentații care pot fi oferite de orașele mici este calitatea vieții în raport cu marile zone urbane.
Dezvoltarea infrastructurilor și a serviciilor necesare pentru a susține creșterea firmelor și a locurilor de muncă, include și creșterea posibilităților de educație și formare profesională cerute de industriile și serviciile locale.
Apoi se cere îmbunătățirea stabilimentelor culturale și de recreere pentru a spori atracția orașului.
Apoi se vor întări legăturile, cu orașele vecine cu scopul de a atinge un nivel al cererii suficient pentru a justifica dezvoltarea serviciilor și echipamentelor comune, incluzând legături de transport de mare viteză (autostrada, centura ocolitoare cu regim de autostradă, etc.)
Pentru întărirea capacității locale de planificare și de punere în practica a unei strategii de dezvoltare urbană se pot adopta măsuri și în ceea ce privește accesul la serviciile urbane: serviciile sanitare de calitate și accesibile, serviciile sociale, formarea profesională, comerțul en-detail și administrația publică.
O infrastructură de servicii de calitate este necesară în special în contextul unei populații îmbătrânite. Oamenii în vârstă au cereri specifice și repetate în privința sănătății și a altor servicii. Mobilitatea redusă a celor în vârstă este un argument în favoarea localizării anumitor servicii cât mai aproape de utilizatori.
O soluție neconvențională și inovatoare în micile orașe sunt realizarea unor spații de agrement și recreare în zone degradate pentru a reduce izolarea și pentru a îmbunătății imaginea zonei la nivelul contextului urban mai larg.
Cultura și diversitatea reprezintă domenii cheie ale competenței orașului. O viziune culturală pe termen lung poate fi o legătură esențială în planurile orașului pentru dezvoltare economică și socială. Prin urmare, unitățile și activitățile de cultură ar trebui să facă parte dintr-o abordare integrată a planificării orașului și regenerării urbane.
Asemenea mediului, amenajările culturale reprezintă un element cheie determinant al atractivității orașului. În special, o cultură diversă și vibrantă este un factor de localizare important pentru atragerea forței de muncă specializate și a industriilor creative. În plus, mândria locală, identitatea și imaginea pe care orașul o prezintă lumii sunt în mare parte determinate de calitatea scenei culturale locale. Cultura este importantă pentru toate orașele, dar în special pentru schimbarea imaginii de oraș degradat.
Universitățile sunt importante pentru formarea imaginii de marcă a orașului. O instituție universitară într-un oraș mic oferă mult mai multe șanse pentru dezvoltarea viitoare a orașului.
Festivalurile de muzică și expozițiile, evenimentele și acțiunile majore, precum și desemnarea ca oraș capitală a culturii pot, de asemenea, să transforme imaginea unui oraș pentru a concura cu marile orașe.
Comentarii