Proiecte

Resurse

Oportunităţi

Centrul de Voluntariat

Interviu cu Doamna Profesoară Liliana Loghin

marți, 18 februarie 2014

Tradiţiile sunt importante pentru fiecare dintre noi, deoarece doar aşa ne putem cunoaşte punctele tari şi punctele slabe. După cum ştiţi, lucrurile mari pornesc de la oameni simpli, astfel încât avem modele în fiecare zi în faţa noastră. Ei bine, aceste modele sunt oamenii de lângă noi ... şi mă refer la profesori.
Astăzi, mă bucur că am profesori de la care pot învăţa atât lecţiile materiei predate, cât şi lecţii de viaţă. Unul dintre „Super Profesorii” Liceului "Ion Neculce" este Doamna Profesoară Liliana Loghin, care are următorul mesaj: „nu e de ajuns să speraţi, ci treceţi la acţiune, că dacă nu treceţi la acţiune, doar cu speranţa, nu puteţi face nimic”. Vă invităm să savuraţi întreg interviul.
A.C.: Fiecare dintre noi are o poveste. Spuneţi-ne în câteva cuvinte povestea dvs.
L.L.: Păi, m-am născut în Roman, în 1969. Am petrecut o foarte lungă perioadă de timp în comună Dobrovăţ, judeţul Iaşi, unde se afla una dintre manăstirile lui Ştefan cel Mare. Se pare că este vorba despre o altă gropniţă a sa. Pe vremea copilăriei mele era extraordinară, picturile încă intacte, dar astăzi mănăstirea este în paragină pentru că în timpul lui Ceauşescu a fost transformată în ospiciu. Biserica mănăstirii a fost dărâmată şi a rămas doar mănăstirea care nu mai are frumuseţea e altădată. Mi-am terminat gimnaziul la Răducăneni, judeţul Iaşi, apoi am făcut liceul la Iaşi, la "Garabet Ibrăileanu". În 1991 am intrat la Facultatea de Istorie a Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi şi primul an de serviciu a fost la liceul "Ion Neculce" din Tîrgu Frumos, unde am şi rămas.
A.C.: Care a fost motivaţia şi de ce aţi ales cariera de profesor de istorie? Ce, cine şi cum v-a influenţat?
L.L.: În primul rând tatăl meu, care a lucrat o perioadă în învăţământ, iar apoi în sivicultură; şi în familie: unchiul meu, profesor de matematică, soţia lui tot profesor de matematică, am trăit într-o familie cu profesori şi învăţători, verişorii mei învăţători/profesori şi de mic copil m-au influenţat în această carieră.
A.C.: În Tîrgu Frumos există o asociaţie de tineret, ASIRYS, unde tinerii se pot dezvolta atât personal cât şi profesional şi îşi pot pune ideile în practică. Ce părere aveţi despre această organizaţie şi despre voluntariat în general?
L.L.: Nu ştiu nimic despre organizaţie, deci nu pot să îmi exprim punctul de vedere, însă voluntariatul pentru tineri este foarte bun, în orice domeniu, pentru că îi învaţă să fie responsabili şi apoi le dă şi o altă perspectivă asupra viitorului, le arată că nu numai şcoala şi casa contează, ci şi viitoarea cariera. Mulţi dintre cei care fac voluntariat într-un anumit domeniu, mai târziu îşi aleg carieră în domeniul respectiv.
A.C.: Cu ajutorul programului „Tineret În Acţiune”, ASIRYS va implementa proiectul „Ţara lui Ştefan Cel Mare”. El presupune un schimb de tineri între 16 tineri basarabeni şi 16 tineri din toată ţara şi va include printre altele un târg de promovare a tradiţiilor româneşti. Ce putem face pentru a realiza un proiect de impact, în special în rândul tinerilor?
L.L.: E mai complicat să faceţi aşa ceva pentru că tinerii din ziua de astăzi sunt preocupaţi mai mult de modeling, uită tradiţiile... mai mult, chiar în domeniul tradiţiilor s-au îndreptat spre obiceiuri aduse de peste ocean. Dragobetele s-a transformat în Valentine’s Day şi aşa mai departe, neştiind că Halloween-ul este de fapt o sărbătoare similară cu sărbătorile de iarnă de la români. În acea perioadă, reprezentanţii sunt colindătorii aceia care umblă din uşă în uşă mascaţi, care fac gălăgie, zarvă tocmai pentru a alunga, înlătura spiritele. Aşa se face şi la anul nou, numai că tineretului din ziua de azi nu-i mai plac colindătorii, e mai frumos dacă spui Halloween. De aceea o să vă vină foarte greu să atrageţi tinerii spre tradiţiile româneşti, dar dacă o să faceţi un parteneriat cu cei din Basarabia, o să vă vină mai uşor pentru că aceştia, pentru a–şi păstra limba în primul rând, au ţinut legătura mult mai bine cu tradiţiile româneşti, cu folclorul şi cu bătrânii lor, bătrânii satului. Şi atunci, bănuiesc că o să fie mult mai uşor.
A.C.: Ne puteţi povesti câteva lucruri din viaţa lui Ştefan Cel Mare? Ce calităţi a avut Ştefan cel Mare pentru care noi tinerii am putea să-l considerăm un model demn de urmat?
L.L.: Viaţa lui Ştefan cel Mare are şi plusuri şi minusuri ca viaţa oricărei persoane, dar ca om politic, este important pentru că a fost perseverent în ceea ce a făcut. Perseverenţa cred că îl caracterizează cel mai bine. Eu nu sunt de acord cu sfinţenia pe care i-o dau mulţi şi mai ales faptul că se pune accent pe faptul că a ridicat multe biserici şi mănăstiri. Ctitoria era apanajul domnului, nu a altcuiva. Mai târziu, au voie şi boierii să ridice biserici, dar în primele secole ale perioadei medievale, numai domnul are voie să ridice lăcaşe de cult. Atunci este firesc să întâlnim ctitorii fiind domni. Cum Ştefan cel Mare a avut o domnie foarte lungă, e firesc să ridice lăcaşe de cult, iar biserica era a doua instituţie în stat ca importanţă, mai ales că mitropoliţii din Moldova sunt puţin diferiţi decât cei din Ţara Românească. Primul Mitropolit al Moldovei este rudă cu domnul, nu cu Stefan, ci cu Petru Muşat, îi este unchi. Şi atunci este firesc ca legătura aceasta dintre biserică şi domni să fie mult mai strânsă, în timp ce în Ţara Românească, mitropolitul este trimis de Patriarhia de la Constantinopol, de aceea şi Mitropolia din Moldova nu a fost recunoscută de la început. Ea se formează în timpul lui Petru Muşat, dar este recunoscută abia în timpul lui Alexandru cel Bun, tocmai din această cauză, că nu au primit un mitropolit adus de Patriarhia de la Constantinopol, au fost fugăriţi efectiv şi atunci e firească această apropiere.
Ca domn, Ştefan cel Mare s-a comportat ca orice şef de stat al perioadei medievale. Toate aceste legende cu amante erau un lucru obişnuit pentru că domnul, în primul rând avea obligaţia de a lăsa urmaşi şi atunci, pe lângă soţia sau soţiile legale, pentru că a avut trei soţii legale, dintre care două au murit, a mai avut şi amante.
A.C.: Mulţi tineri arată un îngrijorător dezinteres faţă de cultură şi tradiţii. Care credeţi că sunt cauzele? Conturaţi-ne câteva soluţii din perspectiva dvs. pentru a stopa fenomenul.
L.L.: Fenomenul nu se poate stopa decât în momentul în care la Ministerul Învăţământului, vor exista programe foarte bine puse la punct prin care istoria să fie predată aşa cum trebuie. De câţiva ani, istoria este un fel de Cenuşăreasă a sistemului de învăţământ românesc şi e mai greu, foarte greu, să faci istorie, chiar şi locală la o clasă cu o oră pe săptămână. Aceste opţionale care se fac la clase, sunt de multe ori alese de copii din diferite motive: că au o notă mai mare, că i-ar ajuta poate la bacalaureat sau la facultatea unde vor să dea, dar nicidecum pentru a-şi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe.
A.C.: Cum vedeţi evoluţia culturală a României şi a Republicii Moldova în această perioadă?
L.L.: Evoluţia culturală a Moldovei nu poate fi comparată cu evoluţia culturală a României şi am să vă explic de ce. Moldova, dacă o împărţim, are o structură foarte ciudată. Dacă până în perioada interbelică elementul românesc era majoritar, astăzi elementul românesc nu mai este majoritar, ci elementul slav, cam 60-70%. Şi atunci şcoala şi toată viaţa culturală a Moldovei se învârte în jurul Federaţiei Ruse, cum este şi firesc, având o majoritate rusă. E adevărat că se păstrează limba română, tradiţiile româneşti, muzica populară având o importanţă deosebită peste Prut, moldovenii iubesc această muzică, dar atât... Sunt multe influenţe din cultura slavă. În mediul românesc, viaţa culturală a luat-o pe o parte greşită, spre un modernism exagerat, care se îndreaptă mai mult spre Occident şi e mai bine să vină cineva din afară din când în când să ne mai amintească că avem şi noi valori. Dacă acum câţiva ani a fost anul „Ştefan cel Mare”, a fost dat de UNESCO, nu de noi.
Dacă mergeţi în Iaşi să vă uitaţi la bisericile şi mănăstirile din oraş,"Trei Ierarhi" stă de ani de zile cu schelele exterioare, deci nu există fonduri alocate pentru lăcaşele de cult intrate în patrimoniul internaţional. Nu mă refer la bisericile care se construiesc acum - unele nu mai au vechile caracteristici şi atunci se pierde tradiţia... bisericile sunt acum nişte mastodonţi. Te înfioară când le vezi atât de mari, pe când biserica ortodoxă românească, tradiţională, era mică, caldă, primitoare...
A.C.: Ce credeţi că am putea face pentru a dezvolta oraşul Tîrgu Frumos?
L.L.: Din punct de vedere al turismului, cred că oraşul nu ar putea fi dezvoltat deoarece nu aveţi atracţii turistice. Ca să vă dau un exemplu, sunt sigură că nici unul dintre voi nu aţi fost să vedeţi „Muzeul Vinului şi al Viei” de la Hârlău, care este singurul muzeu din ţară care abordează o astfel de temă. Vreau să vă spun că acest muzeu este vizitat de foarte puţine persoane şi este amplasat în apropiere de o altă biserică ctitorită de Ştefan cel Mare, care are o poveste foarte frumoasă. Dacă se intră în ea, se văd distrugerile făcute de turci la venirea lor pe teritoriul românesc la un moment dat. La Iaşi, la fel, în Palatul Culturii există un muzeu etnografic. Sunt sigură că nici pe acesta nu l-aţi văzut. Dacă într-un oraş atât de mare precum Iaşiul nu se vizitează...
În primul rând trebuie fonduri pentru că fără fonduri şi fără publicitate, nu prea poţi face nimic. Doar dacă vreţi să faceţi un centru în care să-i adunaţi pe tinerii din zonă, dar ca să fiţi o atracţie pentru tinerii din alte zone, trebuie făcut ceva măreţ. Avem noi un colţ etnografic în şcoală şi dacă întrebi câţi au venit să-l vadă, în sala de festivităţi au mers, dar nu cred că s-au uitat pe pereţi sau în spatele sălii să vadă şi să întrebe ce e cu vitrina din stânga sau cu vitrina din dreapta.
A.C.: La sfârşit, vă rog să transmiteţi un mesaj pentru tinerii şi cititorii siteului.
L.L.: Un mesaj... Foarte mulţi spun că trebuie să avem speranţă, eu nu sunt de acord cu speranţa. De ce? Pentru că speranţa, după cum ştiţi, făcea parte din Cutia Pandorei, iar Cutia Pandorei era plină cu toate relele din lume, deci şi speranţa este ceva rău. Aşadar, nu să speraţi, ci să treceţi la acţiune, că dacă nu treceţi la acţiune, doar cu speranţa, nu puteţi face nimic. Să încercaţi să vă îndreptaţi spre cultura asiatică a Orientului Îndepărtat, unde există o filozofie a vieţii şi a muncii extraordinară. Şi dacă o să vă îndreptaţi spre această cultură, o să vă explicaţi şi de ce Japonia a ajuns unde este astăzi.
Sunt unele state care au o filozofie a muncii bine pusă la punct cu o educaţie pentru tineri de la vârstele cele mai fragede, iar şcoala este altfel organizată - cu acele şcoli de vară interesante şi educative, care nu permit tinerilor să stea prea mult timp la bar, la biliard şi aşa mai departe.
Internetul este foarte util dacă îl accesaţi pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele. Aveţi un atu extraordinar pentru că multe lucruri, la vârsta mea, nu le aveam.
Interviu realizat de Andreea Creţu

Share

 

2008-2016 ·Asociaţia Super Tineri - ASIRYS Design and Written by Mihaela Diana Podariu