Proiecte

Resurse

Oportunităţi

Centrul de Voluntariat

Studiu de caz: Comitetele școlare din perioada interbelică

luni, 6 ianuarie 2014

Începând cu anul 1920, pe baza Decretului-Lege Nr. 3138 din 23 iulie 1919 pentru înfiinţarea şi organizarea comitetelor şcolare şi regulamentul pentru organizarea comitetelor şcolare de pe lângă şcolile primare, în comunele rurale și urbane din România, s-au înființat și au funcționat comitete școlare cu personalitate juridică. Acestea erau alese odată la patru ani de adunarea generală, formată din locuitorii cu drept de vor din comuna rurală și aveau în componență reprezentanți ai corpului didactic și autorităților locale, cetățenilor și părinți ai elevilor și foști elevi.
 

Scopul acestor comitete (art. 2 din regulament) era:
- supravegherea conducerii şi bunului mers al şcolii;
- asigurarea întreţinerii localului şi a materialului didactic, dotarea şcolii cu cele necesare;
- clădirea, completarea şi îmbunătăţirea localurilor anexate şcolii;
- contribuția la înfiinţarea grădinilor şi muzeelor şcolare, a atelierelor de lucru;
- înfiinţarea şi susţinerea bibliotecilor şcolare şi populare;
- înfiinţarea de cursuri speciale de un grad superior celui primar, sprijinirea organizării de conferinţe, lecturi şi şezători, cercuri culturale, serbări, teatrul şcolar, coruri şcolare;
- îndrumarea tinerilor spre comerţ, agricultură şi meserii;
- înfiinţarea societăţilor corale, de jocuri, de gimnastică, de ajutor reciproc, excursii şcolare, etc. ;
- pregătirea elevilor pentru educaţia lor socială şi cetăţenească;
- sprijinirea elevilor cu cărţi, cu îmbrăcăminte, cu mâncare, înfiinţarea de cantine şi cămine şcolare, asigurarea asistenţei medicale gratuite a elevilor săraci, înfiinţarea de băi şcolare și
- organizarea de colonii (tabere n.a.) şcolare, cursuri în aer liber, etc.


La nivel județean funcționa comitetul școlar județean cu rol coordonator. Comitetul școlar administra în folosul școlii și culturii populației venituri ordinare (art. 40) rezultate din contribuția obligatorie de 14% din veniturile comunei rurale respectiv 10% în cazul comunelor urbane, venituri din arendarea bunurilor mobile și imobile ale școlii (arendarea terenurilor), o trime din veniturile arendării cârciumilor, venituri din excedentele bugetare ale școlilor. La acestea se adăugau și venituri extraordinare: diferite subvenții, ajutoare, amenzi, taxe, donații, colecte, ș.a.
 

Din aceste fonduri (art. 41) comitetul asigura chiria și cheltuielile de reparații și întreținere a localurilor de școală, procurarea de mobilier școlar, înzestrarea bibliotecilor, înființarea de ateliere de lucru manual, burse și recompense pentru elevi, ajutoare pentru elevii săraci, înființarea școlilor de adulți știutori și neștiutori de carte, costurile creditelor pentru construirea unor localuri de școală, contribuţia la asociaţia comunelor pentru fiinţarea şi întreţinerea unei școli de un grad superior celui primar.
 

Regulamentul trasa ca primă preocupare a comitetelor școlare, completarea şi îmbunătăţirea cât mai grabnică a localurilor de şcoală. Comitetul (art 43) „va contritui din toate puterile lui la sarcina comunei de a clădi localuri de şcoală. In scopul acesta el va putea contracta împrumuturi, cu aprobarea comitetului şcolar judeţean, la banca populară, sau alte instituţii financiare.”

Analfabetismul (de peste 40% în Vechiul Regat) și abandonul școlar erau foarte ridicate în pofida obligativității învățământului primar. Aceste fenomene erau amplificate de lipsa localurilor de școală și de condițiile neadecvate care se datorau distrugerilor din Primul Război Mondial (Sandu, 2005).


În condițiile în care nevoile uriașe de completare și adecvare a spațiilor de învățământ depășeau posibilitățile bugetare ale statului, soluția descentralizării și implicării nivelului local prin comitetele școlare s-a dovedit salvatoare. În urma aplicării decretului-lege „până în 1928 se construiseră aproximativ 7800 de şcoli noi. Aproape 4000 de şcoli primare s-au construit în timpul celui de-al doilea ministeriat de durată al lui Constantin Angelescu, 1933-1937.


Numărul şcolilor primare a crescut de la 7915, înainte de Unire, la 8081 în 1918-1919, ajungând la 17385 în 1937-1938 […] (idem, p.p.38,39).”
 

Aceasta importantă reformă în domeniul învățământului românesc, datorată lui Constantin Angelescu, a avut și rolul de uniformizare a sistemului de educație în România, după Unirea de la 1918.

Întrebări:

1. Cum s-a realizat dezvoltarea învățământului prin implicarea comunității în perioada interbelică?

2. Faceți o analiză comparativă raportând la legislația actuală privind comitetele de părinți

Sursa: extras din Regulament pentru aplicarea Decretului-Lege privitor la organizarea comitetelor şcolare de pe lângă şcoalele primare, 1923, Revista pedagogică a corpului didactic primar din jud. Bihor, Anul II, nr. 6-7.

1 comments:

Bianca Aelenei spunea...

Știu că trebuie răspuns la întrebările din articol însă eu mi-am pus o altă întrebare la care am încercat să-mi dau singură un răspuns.
Care sunt diferențele dintre sistemul de învățământ și organizarea aceasta, despre care se vorbește în articol, din perioada interbelică și perioada contemporană? Are vreun echivalent în zilele actuale comitetul școlar din perioada interbelică?
Citind scopul și atribuțiile acesteia care sunt numeroase, dar și componența ne gândim într-o primă fază la Consiliul de Administrație al fiecărei școli. După o analiză mai profundă ne putem da seama că acest comitet școlar este împărțit astăzi în 3 părți, pentru ca în felul acesta atribuțiile fiecărei parți să fie mai puține, deci îndeplinite mult mai bine. Așadar, care să fie cele trei? Consiliul de Administrație, Consiliul Profesoral și Consiliul Elevilor care, separat reușesc să surprindă toată activitatea sistemului de învățământ și s-o îmbunătățească. Destul de interesant cum evoluează lucrurile atunci când se păstrează totuși ideea inițială.

8 ianuarie 2014, 22:07

Share

 

2008-2016 ·Asociaţia Super Tineri - ASIRYS Design and Written by Mihaela Diana Podariu